Din 1968 si pana in anul mortii, 1987, Constantin Noica s-a devotat unui proiect: facsimilarea si publicarea Caietelor lui Eminescu. Este vorba de cele 44 de caiete in care poetul a notat de la versuri si consideratii filosofice pana la liste de rufe de dat la spalat sau liste de datorii. Zeci de articole, conferinte, interventii la mai marii lumii literare - Noica a facut tot ce era omeneste posibil pentru ca aceste caiete sa ne fie oferite. Chiar si calcule de rentabilitate a facut filosoful: dupa socoteala lui, facuta in 1981, la un tiraj de 10.000 de exemplare (plauzibil, amintiti-va doar cum se vindea pe sub mana "Istoria literaturii romane" a lui Calinescu), si la un pret de 300 de lei pe exemplar s-ar fi realizat chiar un bun profit.

Cine s-a opus? Ca la noi: nimeni si toata lumea. Sau, cum spunea Noica, n-a vrut Mister Nobody. Ceva, insa, tot a ramas: articolele, conferintele si scrisorile au fost adunate intr-o foarte frumoasa carte, intitulata "Introducere la miracolul eminescian", a carei editie din 2003, Humanitas, o mai puteti gasi in librarii, la pretul modic de 12 lei. Pe langa versuri si rime eminesciene inedite, veti regasi in acest volum verva teribila a lui Noica- e o carte care se citeste pe nerasuflate. Cititi doar discursul de la Iasi, intitulat in volum "Laboratorul unui geniu", si-mi veti da, cu siguranta, dreptate. Eu reproduc acum cateva consideratii noiciene asupra legaturii intre rima si limba- veti vedea singuri cat sunt de interesante:

"Poetii nostri de astazi dispretuiesc rima. Dar [ei] nu stiu de ce. Ei nu stiu ca o dispretuiesc fiindca au dispretuit-o francezii. Francezii o dispretuiesc fiindca nu au accentul bun. Toate cuvintele franceze au accentul pe ultima silaba. Si atunci nu mai iese nimic. De obicei limbile au accentul pe mai multe silabe. Dar cate o limba ca franceza sau poloneza sunt blestemate sa nu aiba poezie cu rima, pentru ca in limba poloneza penultima [silaba] este intotdeauna accentuata si in franceza ultima.[...] Si poetii nostri nu-si dau seama ca pierd aur; ca au in mana aur, cu rima, ca nu toate limbile au rima de patru silabe. Si-atunci, maimutaresc pe francezi, care, neputand face poezie cu rima, fac ce pot si ei... suprarealism, sau... poezie de idei... sau isi inchipuie ca triumfa asupra platitudinii - pentru ca rima este si un izvor de mare platitudine, - esti un versificator ca Ion Pribeagu, sa zicem, dar este si unul dintre triumfurile poeziei[...]"

"In urma cu cateva luni, am primit, pe computer, scrise cu un singur deget si fara diacritice, cele nouasprezece povesti adevarate care alcatuiesc volumul Varul Alexandru. Autorul, care a implinit 78 de ani, ma ruga sa-i spun ce parere am. Primindu-le, am suras. Nu i-am dat nicio sansa. Nici cea mai mica.[...] Afara de epistole ocazionale, scrise cu haz, nu stiam sa fi produs vreodata ceva. Stiam ca seara, tarziu, ii placea sa faca focul in caminul din living si sa se uite la jocul flacarilor, sorbind un Cotes du Rhone si tragand dintr-o pipa. Dar nu stiam ca se apucase de scris. L-am intrebat de unde i se trage. Am scris pentru ca mi se parea ca am ceva de spus." (Gabriel Liiceanu)

Ca povestea sa fie completa, trebuie sa adaug ca autorul ii este chiar var primar editorului, ca a trecut, timp de doi ani (1949- 1951), prin inchisorile comuniste, si ca a reusit sa fuga din tara in 1974, fiind nevoit sa-si ia viata de la capat la 45 de ani.

Cartea, ne spune Liiceanu, a fost publicata in forma bruta, asemenea amintirilor Anitei Nandris-Culda, ceea ce, in acest caz, a fost o greseala. Scrisul bucovinencei este patruns de o naivitate fermecatoare, care-i lipseste lui Adrian Oprescu. Si el are talent de povestitor, dar are tendinta de a se pierde, in unele momente, in consideratii pseudofilosofice, si aici cred ca editorul ar fi trebuit sa intervina cu o foarfeca destul de mare. Ca sa nu mai vorbim de primele trei capitole, povestiri din copilarie, pe care dl Liiceanu cred ca le-a pastrat in volum doar pentru ca-i starneau amintiri duioase.

Ramanem cu o carte scrisa alert, placuta la lectura, cu o valoare documentara asa si - asa si cu ceva pasaje bune de sarit, la capatul careia recomandarea mea este una singura: cititi, neaparat, "Amintiri din vieata. 20 de ani in Siberia", de Anita Nandris-Culda.

Putin spirit critic nu le-ar strica unora dintre editurile noastre cu pretentii atunci cand ne propun cate o carte. Dar ce sa mai spunem atunci cand o editura zisa cu mari standarde arunca pe piata nu mai putin de trei editii dintr-o peltea pasunista lipsita de orice valoare literara ori istorica?

Sa vedem, deci. In colectia ‘Casa regala’, Editura Humanitas a editat, anul trecut, pentru a treia oara, opera istorica a zisului Paul Lindberg, intitulata ‘Regele Carol I al Romaniei.’ In spiritul unei traditii incetatenite la Humanitas, despre autor nu aflam decat ca, ‘apropiat al familiei regale, a stat in preajma personajului sau, fiindu-i chiar intaiului nostru monarh un fel de fiu spiritual, si l-a putut percepe in dimensiunea lui umana’ (nu exagerez cu nimic, sunt singurele informatii despre Paul Lindberg - ce facea el la curtea regala, ce meserie deprinsese, daca era biograf oficial sau doar admirator entuziast - putem doar presupune, sau cauta prin alte parti).

Acum, despre valoarea istorica a obiectului cu pricina: nu chiar zero, sunt si cateva informatii pe care un elev de liceu in pragul repetentiei nu le cunoaste. In rest, tot continutul cartii ar putea fi sintetizat, din punctul de vedere al informatiei istorice, in maximum doua pagini, scrise la liniuta. Bun, veti intreba, si atunci cu ce sunt umplute celelalte 283 de pagini? Iaca: ‘Manat de devotament si zel, principele lua masurile necesare pentru a duce la bun sfarsit marea sarcina ce i se incredintase’(pag. 186, pentru cine nu ma crede).

Sau: ’La 22 mai 1891, intr-o atmosfera de entuziasm general si a celei mai calde recunoasteri din partea strainatatii, regele Carol si-a sarbatorit implinirea a 25 de ani de domnie.’

Sau: ‘Dar si in aceste momente de apasatoare responsabilitate, principele Carol si-a pastrat calmul sau de om hotatat si curajul sau nestramutat’. si: ‘Cuvantarea principelui a fost intrerupta de mai multe ori de aclamatii entuziaste, multi dintre deputati nu-si ascundeau lacrimile, urarea de « Traiasca regele !Traiasca regele » se revarsa in vuiet de cascada’.

Si uite-asa o tine toata cartea, din vuiet in vuiet si din traiasca in traiasca… N-am nimic cu encomiasticul biograf, dar prea nu are nicio calitate ‘opera’ lui, si sunt convins ca singurul lucru care o vinde este titlul. De aici si acuzatia pe care o aduc editurii: profita de dorinta legitima a multora dintre noi de a cunoaste mai in amanunt istoria casei regale a Romaniei, si ne ofera, cu cinism, un mare nimic la un pret astronomic (285 pagini, 35 lei). Si totul, bineinteles, sub stindardul unei actiuni nobile si generoase - parca aud: ‘sa le redam romanilor istoria’ si cate alte bla-bla-uri…

Dar despre asemenea activitati lucrative, camuflate ca acte caritabile pe pasunea culturii nationale, vom mai vorbi. Pana atunci, cele bune si aveti grija ce cumparati din librarii.