Masurile privind disponibilizarile de personal din administratie, instituite prin Ordonanta de Urgenta nr. 63 a genialului guvern Boc, conceputa ca de obicei pe coltul mesei, haotic si distructiv, impun reducerea cu 34% a cheltuielilor cu personalul. Ordonanta afecteaza si putinele institutii culturale subordonate primariilor, institutii care inca se incapatanau sa mai existe incercand sa demonstreze ca putem fi susceptibili de normalitate.

Ei bine, iata ca nu suntem capabili de normalitate. Se mai gasesc imbecili ajunsi in posturi de decizie care, in spiritul ideologiei totalitar-comuniste pe care o credeam apusa,  considera ca institutiile culturale nu sunt «productive». Fara criterii de performanta, fara evaluari ale activitatii fiecarei institutii in parte, se fac disponibilizari la gramada, provocand un adevarat genocid cultural.

In anii ’80 comunistii au decis ca subventia pentru cultura sa se reduca de la 84% la 24%. Pentru completarea veniturilor, activistii de partid de talia celor care i-au cerut lui Dan Puric textul de la numarul de pantomima, le propuneau artistilor sa performeze pe stadioane in pauzele meciurilor de fotbal sau sa confectioneze pantofi pentru terti. Suzana Gadea, unul dintre cei mai feroce caini de paza ai dictaturii ceausiste, ministrul culturii in acea perioada, spunea ca 20 de viori într-o orchestra sunt prea multe si ca ar fi suficiente 10 viori care sa cânte mai tare. 

Dupa 20 de ani de democratie, guvernul Boc hotaraste ca violonistii trebuie, din nou, sa apese mai tare cu arcusul pe corzi. Cat de cretin sa fi pentru a decide ca o orchestra poate suna la fel cu 34% mai putini instrumentisti ?

Somnul natiunii naste monstri. Nu trebuie sa ne miram de nivelul disputelor culturale care anima poporul. Luati exemplul cu cea dintre cei doi vecini din Stefanesti care, in urma unei polemici vizand intaietatea lui Guta si Salam, si-au dat cu toporul in cap- fapt care, ce-i drept, ma bucura !

Pentru un manelist, a nu-si mai expune valorile la vedere e cel mai mare chin. Faptul ca vor fi nevoitit(nu stiu in ce fel) sa plateasca impozit pe venitul obtinut din prostia auditoriului consumator al mizeriilor muzicale pe care le debiteaza, o sa-i faca, poate, sa nu-si mai arate cu nonsalanta indecentele valori acumulate.

Cei drept, e prea multa vreme de cand aceste bacterii fetide, declansatoare ale cangrenei muzicale ce sufoca Romania, nu platesc nici un fel de impozit. Orice SRL micut plateste impozit forfetar indiferent daca are profit ori nu, in timp ce gibonii racnitori sfideaza criza fluturand deasupra capului bancnotele cu euroi neimpozitati. Adrian Minune, Guta, Vali Vijelie, Salam, X de la....sau Y de.... ar putea fi obligati sa incheie contracte in care sa fie specificate corect sumele pentru care presteaza, chiar daca zbiara la petreceri private, nunti ori botezuri. Ar ramane nerezolvata problema bancnotelor « fara numar » lipite pe frunte cu adezivul provenit din balele fraierilor excitati de grotescul spectacol. Totusi faptul ca ar plati un impozit cat de mic, ar fi deadreptul un act de dreptate sociala.

In ce ma priveste, m-as bucura daca s-ar inventa un impozit usturator si pentru ascultatul manelelor...

Relu se mandreste cu masina lui. Se mandreste atat de mult, incat lumea trebuie sa stie ca chiar el, Relu in persoana, si-a permis aceasta masina indecent de scumpa, pe care, asa cum indica si numarul de inmatriculare personalizat, doar in America o mai vezi. Ce daca din puternicele boxe grohaie Guta si Salam. Oricum dihaniile maneliste se imagineaza prestatorii unui soi de blues autohton.

Cu numele protapit pe mijlocul parbrizului, Relu isi construieste mult ravnita popularitate.

"Romania-i praf, pulbere fina,
Ca-i mai usor sa dai banu’ jos, cand cumperi o ruina" – Parazitii

Oricat orgoliu national am avea, trebuie sa recunoastem ca tarisoara noastra e praf, atat la propriu cat si la figurat.
Praful a devenit parte din existenta noastra cotidiana. Alimentat fara incetare de drumurile proaste si neingrijite, de taierile masive ale padurilor, de utilajele agricole si camioanele care intra pline de noroi pe drumurile publice, de nisipul folosit la deszapezire si lasat pe marginile drumurilor pana la urmatoarea ninsoare, praful se strecoara cu incapatanare in casele noastre, in plamanii nostri. Stralucirea pantofilor unui roman  paleste la nici 30 de minute dupa ce a iesit din casa, masinile sunt acoperite de praf din prima zi de la spalare, spre deosebire de tarile mai civilizate, in care si dupa o saptamana masina arata ca noua.

In asemenea conditii nu e de mirare ca acest sofer a gasit de cuviinta sa imbunatatasca  simplul stergator al masinii ce s-a dovedit insuficient pentru a indeparta colbul national care se depune in straturi generoase pe luneta autovehiculului.

Initiativa ar trebui generalizata si promovata la rang de simbol national, mai ales ca, dupa cum vedeti, avem de-a face cu un pamatuf tricolor.

Importanta simbolului Dacia capata noi valente. Pe masura ce lanseaza noi modele de masini, producatorul autohton le aplica embleme din ce in ce mai mari, probabil dorind sa-si marcheze si prin sigla evolutia inregistrata in ultimii ani. 

Nu stiu daca dimensiunea sau puterea brandului au vreo importanta, dar cu siguranta pretul piperat la care se vinde, aceasta compozitie decorativa cu sens simbolic, la magazinele de piese auto (aproximativ 75 lei ), s-a dovedit o tentatie irezistibila pentru unii compatrioti inzestrati cu spirit intreprinzator.

A aparut un adevarat fenomen a carui dovada o vedem in fiecare zi la sutele de masini Dacia, care nu se mai pot fali cu emblema de pe grila radiatorului sau de pe capota spate.
Cum faptasii nu sunt nici pe departe colectionari fani ai brandului, pagubitii isi pot cumpara din targul saptamanal propria emblema, la jumatate de pret.